America se confruntă cu provocarea guvernării unei țări în care încrederea este la cote reduse, iar tot ce a rămas este un peisaj dominat de operațiuni informaționale fără sfârșit, operațiuni puse la cale de triburi războinice care își cataloghează oponenții drept ”insurgenți” și ”teroriști”, arată scriitorul american David Samuels, într-un articol publicat de UnHerd ce se axează pe războiul informațional al statului profund din SUA în mediul politic. Eseului de mai jos ar trebui să i se adauge analiza războiului informațional ce vizează cercetarea, schimbările climatice și mediul academic.
”«Cum este posibil ca un om care trăiește într-o peșteră să comunice mai bine decât țara care conduce la capitolul comunicării», se întreba Richard Holbrooke, veteranul corpului diplomatic american, într-un editorial publicat de The Washington Post, după atentatele de la 11 septembrie 2001. Holbrooke nu era preocupat de atentatele puse la cale de Osama bin Laden, ci de capacitatea lui de a controla discursul despre acele atentate, fără a deține o televiziune. Pentru a răspunde acestei noi amenințări, Holbrooke a cerut crearea unei autorități centralizate condusă de Casa Albă, care să adune puterile Departamentului de Stat, Pentagonului, Departamentului Justiției, ale CIA și ale altor agenții, pentru a impune lumii o interpretare a realității preferată de America”, scrie David Samuels.
”Două decenii mai târziu, sunt foarte evidente erorile din planul grandios pentru o propagandă globală gândit de Holbrooke. Un loc central în concepția lui Holbrooke despre ceea ce avea să fie cunoscut Războiul Global Împotriva Terorismului era ocupat de ideea că acest război va fi decis nu pe frontul fizic, în Afganistan și Irak, ci în mințile musulmanilor obișnuiți.
Însă bin Laden și teroriștii lui și-au înțeles mai bine audiența decât au făcut-o Casa Albă, CIA și FBI. În mod bizar, visul de a controla realitatea prin mijloace tehnice și semiotice a rămas viu la Washington și în alte capitale vestice, chiar și după încetarea bătăliilor din Orientul Mijlociu. Ceea ce a început ca o luptă împotriva unui inamic de departe s-a metastazat într-o formă de fantezie totalitară a unui război fără sfârșit împotriva ideilor și sentimentelor cetățenilor de acasă.
Ideea „războiului informațional” s-a născut în anii 1970, când Pentagonul și școlile militare au constatat ce rol au operațiunile informaționale în planificarea militară sovietică, în special în insurgențele din Lumea a Treia. În 1991, planificatorii din Armata SUA au inclus ”operațiunile informaționale” în primul război din Golf, care, în ciuda faptului că a avut mari bătălii de tancuri în deșert, a fost catalogat drept un ”război informațional”. În doctrina militară americană, aceasta însemnă un set de instrumente ce presupun operațiuni pe internet, război electronic, operațiuni psihologice și amăgire. Aceste instrumente au fost folosite împreună cu retorica Războiului Rece despre libertate și democrație, prin care Holbrooke și George W. Bush au crezut că vor putea câștiga războiului cu Al Qaeda.
Retragerea fortelor SUA din Afganistan și Irak în timpul lui Barack Obama a dus la scăderea optimismului legat de operațiunile informaționale. Mulți analiști au considerat că noul mediu al comunicației digitale îi favorizează pe actorii non-statali, precum grupările teroriste. Iar atunci când informația este restricționată, golul lăsat este imediat umplut cu teorii ale conspirației și dezinformări. Aceste teorii se înmulțesc și circulă repede, pentru că accesul la comunicațiile digitale este simplu și ieftin.
Incapacitatea de a câștiga războiul din Irak și aparenta futilitate a operațiunilor informaționale ale statului în mediul online nu au redus, ci au întărit credința Pentagonului ca operațiunile informaționale sunt esențiale în războiul viitorului. Iată ce spunea The Nato Review, în 2021: ”Scopul este să schimbăm nu doar ceea ce gândesc oamenii, ci ceea ce gândesc și modul în care acționează. Dacă este purtat cu succes, războiul informațional influențează nu numai ceea ce indivizii și grupările gândesc, ci ceea ce gândesc și modul în care acționează, favorizând obiectivele tactice sau strategice ale agresorului. Într-o formă extremă, are potențialul de a fractura întreaga societate, astfel încât să nu mai existe o voință colectivă de a rezista în fața intențiilor adversarului.
Un moment decisiv în ridicarea acestor tactici de la statutul de tehnici de luptă la cel de teorie a guvernanței occidentale s-a întâmplat în urmă cu un deceniu, când administrația Obama a fost de acord cu spionarea pe scară largă a americanilor. In 2013, documentele publicate de Edward Snowden au alertat publicul cu privire la programele de spionare a americanilor de către propriul guvern.
După dezvăluirile lui Snowden au început să apară indicii despre spionarea americanilor de companii private. Administrația Obama i-a spionat pe ziariști urmărindu-le telefoanele și folosindu-se de informațiile aflate pentru a-I obliga să-și dezvăluie sursele. Twitter a dat în judecata Departamentul Justiției pentru că i-a trimis mandate pentru a colecta comunicațiile electronice ale utilizatorilor. Unele dintre aceste acțiuni vizau încercările administrației Obama de a prezenta într-o lumină favorabilă acordul nuclear cu Iranul. Procurorul general FBI James Baker a refuzat solicitarea Twitter de a face publice rapoartele conținând numărul exact de mandate primite de la guvernul SUA. Toți cei implicați în acest caz – firme de avocatură, juriști, procurori – aveau să joace în curând roluri importante în extinderea acțiunilor guvernului SUA pentru un război informațional împotriva propriilor cetățeni.
Vehiculul folosit în acest scop a fost teoria conspirației numita Russiagate, care a susținut în mod fals că Donald Trump a fost ajutat să devină președinte de către agenții lui Vladimir Putin. Identificându-l pe Dinald Trump cu o extensie a lui Putin, Russiagate a transformat o amenințare externă într-una internă, legitimând un război al statului profund împotriva președintelui SUA.
Russiagate a început când o firmă de avocatură implicată în procesul Twitter amintit mai sus, Perkins Coie, a fost contractată de prezidențiabila Hillay Clinton, iar apoi a plătit o companie numita Fusion GPS pentru a produce un dosar dubios pe baza unor informații de la un fost spion britanic – Christopher Steele. Înainte de încheierea mandatului, Barack Obama i-a cerut șefului CIA, John Brennan, un raport oficial care să arate că dosarul Steele este real și că Putin l-a ajutat pe Trump să ajungă la Casa Albă. Apoi, Obama a semnat legea împotriva propagandei străine și a dezinformării, o lege care îl viza pe Putin și, prin extensie, pe Trump.
Daca Războiul Global Împotriva Terorismului a plecat de la estimarea eronată a capacității Americii de a controla modul în care alte popoare interpretează realitatea, războiul lui Obama împotriva propagandei străine și a dezinformării a plecat de o minciună perpetuată ani de zile de către o presa dependentă de agenți care ofereau articole gata scrise împotriva rivalilor lor politici, ducând astfel un război împotriva majorității cetățenilor americani.
În cele din urmă, potrivit raportului procurorului Robert Mueller și al Departamentului d Stat, singura fraudă în cazul alegerii lui Trump a fost promovarea unei teorii a conspirației care a permis statului profund să aducă războiul împotriva terorismului pe tărâm american și să-l folosească împotriva publicului american. Odată ce Trump însemna Rusia, a opri dezinformarea rusă însemna să-i cenzurezi pe Trump, pe susținătorii săi, pe cei care se opuneau preluării infrastructurii interne de informații de către niște birocrați.
Cenzurarea Twitter, care acum este expusă public, este un exemplu despre cum a funcționat parteneriatul public-privat în războiul informațional. Platforme monopoliste precum Google și Facebook au fost constrânse să nu ia decizii editoriale în privința conținutului publicat și au fost transformate în simple portavoci ale statului profund. Totuși, aceste companii aveau nevoie de o autoritate care să ia deciziile editoriale în locul lor, într-un mod care să fie favorabil Partidului Democrat și birocraților din domeniul securității naționale.
Așa au intrat în scena fact-checkerii (arbitrii adevărului). Până atunci, această atribuție era văzută ca una minoră în peisajul presei din SUA. Ei au început să le ia locul jurnaliștilor. În noiembrie 2017, o organizație numită International Fact-Checking Network (IFCN) a concluzionat că Donald Trump a câștigat alegerile pentru că CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg, a acceptat 150.000 de dolari de la o companie cu legături în Rusia. IFCN a fost creată în 2015 ca o divizie a Institutului Poynter. Printre ceilalți inițiatori se numără National Endowment for Democracy, Fundația pentru o Societate Deschisă a lui George Soros, Fundația Bill și Melinda Gates.
În octombrie 2020, noul complex interm de securitate informațională și-a demonstrat orientarea partizană, cenzurând grav relatările despre conținutul hard diskului unui laptop al lui Hunter Biden, al cărui tată candida la președinția SUA. Informațiile aveau legătură cu afacerile dintre familia Biden, inclusiv Joe Biden, și companii legate de guvernele Chinei și Ucrainei. Au fost informații ce ar fi trebuit să aibă un impact politic uriaș, însă puțini americani și-au dat seama de acest lucru. Iar când și-au dat seama, li s-a spus că totul este o campanie de dezinformare pusă la cale de Rusia.
Unitatea FBI care s-a ocupat de companiile social media în timpul alegerilor din 2020 s-a numit Foreign Influence Task Force și a comunicat cu Twitrer și alte companii pentru a identifica influențele străine asupra alegerilor americane. Șeful acestui task force al FBI a lansat ideea că scandalul laptopului lui Hunter Biden este o operațiune rusă de dezinformare, iar ideea a fost susținută într-o scrisoare semnată de 50 de oficiali din serviciile de informații ale SUA. Yoel Roth, fost șef al securității Twitter, a susținut însă că erau puține probe despre activitatea Rusiei pe Twitter. El a spus că FBI i-a oferit recompense pentru a atribui relatările despre laptopul lui Hunter Biden unor operațiuni de hacking ale Rusiei.
Poate că Donald Trump este un nebun periculos sau doar un excentric, însă încercările de a ”securiza” mediul informațional din SUA în fața influentei sale maligne s-au dovedit mult mai distructive decât tot ce a făcut Trump ca președinte. Creierele americanilor au fost transformate în câmp de luptă de agenți și birocrați din guvern, care s-au folosit de influența asupra companiilor private pentru manipula și cenzura informația, pentru a promova niște falsuri. Nu este de mirare ca încrederea americanilor în presă a scăzut la un minim record. Un sondaj recent al Gallup arată ca doar 16% dintre americani au mare încredere în ceea ce citesc în ziare și doar 11% au încredere în ceea ce află de la televizor. Doar 5% dintre alegătorii republicani au încredere în ceea ce citesc în ziare. Această reducere a încrederii în presa americană este mai abruptă decât în orice altă țară occidentală. S-a dovedit că americanii nu au cedat în fata operațiunilor informaționale mai mult decât au făcut-o musulmanii din Orientul Mijlociu cu 20 de ani în urmă.
Ca și Afganistanul sau Irakul, America se confruntă cu provocarea guvernării unei țări în care încrederea este la cote reduse, iar tot ce a rămas este un peisaj dominat de operațiuni informaționale fără sfârșit, operațiuni puse la cale de triburi războinice care își cataloghează oponenții drept ”insurgenți” și ”teroriști”. Niciuna dintre aceste acțiuni de a defini realitatea nu pare să promoveze pacea socială în SUA, după cum nu au reușit să aducă pacea și democrația în Orientul Mijlociu. După 20 de ani, se pare că paradoxalul mod în care bin Laden a înțeles războiul asimetric a fost corect: cea mai puternică armă împotriva Occidentului este Occidentul însuși.”
The post Lupta pentru mințile occidentalilor appeared first on Cotidianul RO.