Se estimează că biblioteca personală a liderului de la Kremlin număra peste 20.000 de titluri în momentul morţii sale, survenite, conform versiunii oficiale, pe 5 martie 1953. Evident, nu toate se aflau în biroul său de la Moscova sau în preajma acestuia, altele găsindu-se pe la cele câteva reşedinţe pe care Stalin le avea la dispoziţie. După ce „statuia sa a fost dărâmată de pe soclu“ prin demascarea fărădelegilor comise şi odată cu condamnarea cultului personalităţii sale, proces declanşat în februarie 1956, o mare parte a acestui tezaur s-a risipit, completând stocurile unor biblioteci ori intrând în arhive pentru a fi, eventual, cercetate. Unele dintre cărţi au rămas la dispoziţia conducerii de stat a URSS, apoi a Federaţiei Ruse.
Acum mai bine de un deceniu, Simon Sebag Montefiore, unul dintre puţini istorici din Occident căruia i s-a permis să vadă documente sensibile din cercurile înalte ale puterii sovietice din timpurile lui Stalin, a scris că se spunea că Vladimir Putin, aflat pe atunci în perioada celor patru ani dintre primele mandate de preşedinte, „când se plictiseşte, ia un volum mai vechi din bibliotecă şi începe să discute adnotările [dictatorului] cu vizitatori de-ai săi“. În principiu, în timpul vieţii sale, mai toate cărţile lui Stalin puteau fi împrumutate şi de acoliţii săi sau de cunoştinţele sale, deşi nu e clar dacă aceştia vor fi avut acces şi la lucrările duşmanilor săi politici (Troţki, în primul rând) ori ale acelora deja condamnaţi, executaţi şi şterşi din cursurile de istorie ale Uniunii Sovietice.
Unii susţin că Stalin citea până spre 500 de pagini pe zi (mai ales noaptea). Probabil că nu făcea acest lucru regulat. Ceea ce a fost automat, cel puţin până la război, a fost să i se pună la dispoziţie toate volumele ce aveau un potenţial impact asupra ideologiei oficiale, pentru a fi supervizete, ca de „Marele-Inchizitor“, înainte de a fi publicate în tiraje de masă. El obişnuia să-şi noteze anumite impresii, hazul (multe purtând textul «xa!-xa!-xa!» [în ruseşte, «ha!-ha!-ha!»], dar şi dezaprobarea. Deci, toate aceste adnotări le erau la îndemână şi celor ce luau cărţi din biblioteca sa. S-a remarcat, de asmenea, faptul că Stalin nu era, neapărat, un bibliofil, deşi avea şi exemplare remarcabile, şi că destinaţia acestor tipărituri era aceea de a fi citite.
Notaţiile sale erau făcute cu creioane având una dintre cele trei culori standard aflate în permanenţă pe biroul său de lucru: verde, roşu şi albastru. In privinţa cărţilor, el folosea când un creion albastru, când unul roşu. In cazul documentelor oficiale, cele trei culori erau asociate nivelului de decizie aferent. Chestiunile minore erau adnotate cu culoarea verde. Cele ce implicau instituţii erau, cel mai adesea, tratate cu notiţe scrise cu un creion roşu, în timp ce hotărârilor sale de „Vojd”, şi care deveneau obligatorii şi indiscutabile, le era rezervată culoarea albastră.
Patru relatări ilustrează cât de operativă era la Stalin această utilizare a creioanelor colorate în lămurirea unor chestiuni de stat. In ordine invers cronologică, primele două provin din rapoarte ale ambasadorilor Statelor Unite la Moscova. In aprilie 1946, după prezentarea scrisorilor de acreditare lui Molotov, Walter Bedell Smith a fost primit de către Stalin (ce îndeplinea funcţia de premier). Prima sa întrebare adresată liderului sovietic a fost: „What does the Soviet Union want, and how far is Russia going to go?”. După o oră de discuţii amicale, a repetat ultima parte. Peste câteva momente, Stalin şi-a pus deoparte bloc-notes-ul pe care desenase cu creionul roşu mai multe inimioare întoarse şi având un semn de întrebare în mijloc şi a răspuns sec: «Nu vom merge mai departe!»
In decembrie 1944, la insistenţele lui Averell Harriman, dornic să afle, în sfârşit, care vor fi obiectivele acţiunii militare a URSS în Asia, contra Japoniei, Stalin a fost de acord să dezvăluie dezideratele sale. El a adus o hartă şi a declarat că sudul insulei Sahalin şi Kurilele trebuie înapoiate Uniunii Sovietice [sic!; de fapt, Rusiei], fără a se referi şi la soarta grupului sudic de insule ce făcea parte integrală din teritoriul propriu-zis nipon. Apoi, a trasat cu creionul o linie în jurul peninsulei Liaotung, cu celebrul Port Arthur pierdut la 1904, spunând că doreşte restabilirea vechilor concesiuni acordate de China şi exploatarea în leasing a facilităţilor sale portuare.
In octombrie 1944, tot la Moscova, de data aceasta cu ocazia vizitei premierului britanic, când Churchill i-a întins hârtia cuprinzând „Acordul de procentaj“ scris chiar de el, într-o manieră extrem de degajată, Stalin a bifat de îndată cu albastrul deciziilor irefutabile toate cele cinci poziţii (România, Grecia, Bulgaria, Jugoslavia şi Ungaria, având împreună peste 50 de milioane de locuitori). După câteva clipe, când Churchill, după propria-i mărturisire, simţindu-se stânjenit de perversitatea momentului, a sugerat distrugerea infamului document, Stalin s-a opus şi i-a cerut acestuia să-l păstreze.
Dacă l-ar fi păstrat el, probabil că ar fi împărtăşit soarta celebrei hărţi-anexă a „Tratatului de bună-vecinătate şi prietenie “ semnat de Molotov şi von Ribbentrop în noaptea de 28/29 septembrie 1939, prin care s-a parafat cea de-a IV-a împărţire a Poloniei. Existenţa ei a fost negată decenii la rând şi numai probitatea profesională a lui Valeri Boldin, consilier apropiat al lui Gorbaciov, a salvat documentul istoric de la distrugerea pe care i-o sugerase chiar şeful său, atunci când i-a despachetat-o din arhiva secretarilor generali ai PCUS, ce conţine cele mai mari secrete din timpul existenţei statului sovietic, inclusă astăzi în Arhiva Prezidenţială a Federaţiei Ruse.
Cu o semnătură cât toate zilele – tot cu creionul albastru! – şi cu un «3a» rusesc la fel de mare (care nu apare şi pe exemplarul cu care au plecat nemţii acasă, linia de demarcaţie efectivă fiind trasată de diplomatul Andor Hencke), Stalin a câştigat pentru URSS (în fapt, pentru RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană), ulterior şi pentru Lituania, peste 200.000 de kilometri pătraţi din trupul Poloniei interbelice! După nici cinci ani, când preşedintele Roosevelt aproape că l-a implorat, la Yalta, să le restituie polonezilor oraşele Wiłno (Vilnius, capitala lituaniană), respectiv Lwów din Galiţia (Lviv-ul ucrainean din zilele noastre), Stalin a fost de neînduplecat, aproape repetând ceea ce le declarase anterior premierilor britanic şi polonez la Moscova, pe 13 octombrie 1944, pe un ton extrem de dur: «Vreau să fiu cât se poate de clar. Planul domnului Churchill referitor la o viitoare rectificare a frontierei [sovieto-polone] e inacceptabilă pentru guvernul sovietic. Nu ne vom schimba graniţele din când în când. Asta e tot!» Forţa creioanelor! In fapt, mai mereu acestea erau şi boante, prilej de ajustări teritoriale ulterioare.
Gabriel S.Jivănescu 10 martie 2023
The post Creioanele lui Stalin appeared first on Cotidianul RO.